Poveste adevărată: “Am acceptat să fiu înșelată, acum accept și boala pe care mi-a dat-o” – gândul
Mon, Oct 27th, 2014

Poveste adevărată: “Am acceptat să fiu înșelată, acum accept și boala pe care mi-a dat-o”

931034l-640x0-w-0d61f643

Când am găsit prima dată un număr de telefon scris cu ruj în buzunarul sacoului lui mi-am pus întrebarea dacă e cazul să-l părăsesc sau nu. Eram căsătoriți de trei ani, eu credeam că suntem fericiți, că ne suntem de ajuns… aveam un copil mic și nicio sursă de venit personală care să-mi permită să plec de capul meu.

Fără o familie la care să mă duc cu copilul și alte perspective financiare, am acceptat situația și am rămas.

Am tăcut mâlc și am așteptat să se termine. Depindeam prea mult de el. A durat mai bine de cinci ani, timp în care mai lipsea nopțile de acasă, nu răspundea la telefon sau venea cu diverse urme ale aventurilor sale pe haine sau pe corp. Nu se ferea de parcă nu i-ar fi păsat. Totuși îi păsa, pentru că era un tată bun pentru fiica noastră, iar cu mine, atunci când era acasă, era un soț iubitor. O duplicitate cu care m-a învățat el, încă de când ne-am cunoscut, și care ajunsese să-mi intre în sânge. Atât de bine știam să despart viața noastră, bună (și să mă bucur de ea), de ceea ce intuiam că face el când iese pe ușă.

Dacă nu aș fi știut că mă înșeală aș fi crezut în continuare că totul e perfect.
Când s-a îmbolnăvit, acum un an, am crezut că se va încheia calvarul duplicității. Admit că, în mod pervers, am fost fericită că-i doar al meu, chiar dacă asta a presupus să-i fiu mai mult infirmieră decât soție. Multă vreme nu am știu ce boală are. Doctorii vorbeau doar cu el, nu a acceptat să vin cu el la tratamente sau la spital. Spunea mereu că e vorba de o boală autoimună despre care nu se știu multe la noi și care are tratamente experimentale.

Când a fost prea târziu ca să-mi mai ascundă ceva am aflat și cumplitul deznodământ al poveștii noastre: a avut HIV și o complicație stupidă care a făcut ca tratamentul – care la alții dă roade și prelungește viața cu zeci de ani – să nu aibă efect. A murit în brațele mele, într-o stare cumplită de degradare, ascuns ochilor fiicei noastre care tocmai începea școala. În același timp primeam rezultatul analizelor mele de sânge: fusesem și eu infectată.

Acum mi-a rămas un singur gând care mă însoțește în viață: să apuc să-mi văd fiica cât mai mult timp. Mă îngrijesc, urmez tratamentul cu religiozitate, fac orice ca să-mi pot crește fiica cât mai mult și să fiu alături de ea. Aș vrea, evident să ajung s-o văd la casa ei, dar nu-mi poate nimeni garanta asta. Este prețul pe care trebuie să-l plătesc pentru că în urmă cu ani de zile am fost lașă și am crezut că lucrurile nu sunt atât de grave și că nu voi putea să supraviețuiesc singură, cu un copil.

Viața mi-a demonstrat în cel mai dur mod cu puțință nu numai că sunt capabilă să supraviețuiesc singură cu un copil, dar și că poți duce mult mai multe decât crezi, chiar și atunci când nimeni nu ți-e alături ca să te sprijine.

Sfatul meu, pentru toate cele care citiți acest site, și acceptați de multe, ori, din diverse motive, să fiți înșelate sau să rămâneți într-o căsnicie sau relație în care lucrurile nu sunt OK, este să fugiți unde vedeți cu ochii. Nicio dragoste nu trebuie plătită cu viața.
 
Nota. Această poveste este adevărată.

sursa: www.eva.ro

Displaying 1 Comments
Have Your Say
  1. david luciana says:

    Ești o eroina. Daca ai nevoie de cineva cu care sa vorbești ia legătură cu mine pe privat.multa sănătate si incredere in continuare.

Leave a comment

XHTML: You can use these html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

     
All Rights Reserved